Mi-e milă de tine, America!

Întreaga mișcare din Statele Unite are în spate, trebuie să știți, câteva sute de ani de suferințe și durere, pe care timpul nu le poate măsura. Afro-americanii sau negrii (termen cu conotații peiorative) au fost sclavi o lungă perioadă de timp, când au trăit sub statutul unor animale apropiate sau utile omului. Abolită în 1868 (sub al 17- lea președinte, Andrew Johnson) sclavia americană mai trăiește încă o sută de ani cu aproape aceleași umilințe : albii aveau restaurantele lor, autobuzele lor, școlile lor, muzica lor, iar negrii erau un fel de paria ai societății. Dezvoltarea economică, nivelurile de civilizație atinse, democrația, deși au însemnat progrese reale pentru tărâmul făgăduinței, nu au vindecat în realitate rănile cicatrizate ale acestor totuși semeni ai noștri, numiți oameni, chiar dacă pielea lor avea altă culoare.

Scriam cu admirație prin 2009 un articol în presa locală, intitulat „Prejudecăți”, în care lăudam lecția americană dată omenirii : alegerea primului președinte afro-american – Barack Obama (al 44 – lea). Trebuie să știți (aminteam atunci) că există niște cutume (reguli nescrise) la alegerea președintelui celui mai puternic stat al lumii: el trebuie să fie anglo-saxon, creștin, bărbat și alb. S-au dovedit a fi prejudecăți, pentru că americanii au renunțat la ele, alegând să așeze, prin alegerea lui Obama, un adevărat balsam peste rănile cicatrizate ale istoriei lor.

Și totuși, nu a fost nevoie decât de o scânteie pentru ca întreaga Americă (și nu numai) să ia foc. Lucrurile au degenerat pur și simplu pentru că nu poți judeca fapte din istorie, cu reguli din actualitate. Istoria nu poate fi una contrafactuală, gen „ce s-ar fi întâmplat dacă ?”, evenimentele fiind legate indisolubil de factorul timp. Analiștii au stabilit și natura ideologică a acestor evenimente: neo-marxism.

Citește și:   Mircea Cărtărescu: ”Abababarosa, Amjurapatha, Amniotitrabuniculugontzyasda”. În traducere: abrambureală scriitoricească înfiorătoare a la Cărtărescu! Să-l oprească cineva!

Karl Heinrich Marx (1818–1883), filozof, istoric și sociolog german, este unul dintre primii teoreticieni ai stângii, autor între multe altele al „Manifestului comunist” – 1848 și al „Capitalului” – 1867. Ironie a sorții, Marx a fost un burghez căsătorit cu o aristocrată, fiind adeptul unei vieți îmbelșugate.

Ca să fim corect înțeleși, cu precădere de către tinerii noștri, experimentul trăit de noi românii 44 de ani (1945–1989), a fost comunismul lui Marx modificat de rusul Lenin (Vladimir Ilici Ulianov, 1870–1924), transformându-l într-un bolșevism primitiv și criminal, pus în practică cu atâta „talent” de sovieticul Stalin (Iosif Vissarionovici Djugașvili, 1878–1953), cu largul concurs al cozilor de topor autohtone.

Țările române au cunoscut separat și diferit aceste forme de asuprire umană. Sclavia la noi era mai degrabă o robie cu elemente să le numim europene (în sensul durității lor). În Transilvania iobagii sau șerbii în cea mai mare parte români, erau exploatați de nobilimea maghiară și în unele cazuri austriacă. Așa se explică nuanțele de naționalism mai aparente și acum la românii din această parte de țară. În 1786 împăratul Iosif al II-lea a abolit în întreg Imperiul Austriac robia. În Principate robia se referea în general la rromi, sau țigani (termen cu conotații peiorative), Moldova abolind-o în 1855, sub Barbu Știrbei după un text de lege scris de Petre Mavrogheni și Mihail Kogălniceanu, iar Muntenia un an mai târziu.
Revenind la construcția Statelor Unite, primele populații oprimate au fost amer-indienii care trăiau pe acele teritorii. Au urmat afro-americanii aduși de pe continentul negru pentru a munci vastele teritorii americane. E greu să stabilești atemporal vinovății, care nu pot avea niciun efect „de jure” nemaivorbind „de facto”.

Citește și:   Va avea sau nu loc dezbaterea dintre Iohannis și Dăncilă? Președintele nu a dat un răspuns ferm, Dăncilă insistă prin ”locotenenții” săi: ”În 2014, îi cerea o confruntare lui Ponta, acum nu mai vrea”. În replică, Rareș Bogdan: ”Și Jacques Chirac a refuzat o dezbatere în 2002, iar Franța este democrație!”

Apropo de neo-marxiști, americanii nu prea agreează „stânga”, ea neavând loc la ei nici în politică. Republicanii sunt un partid de dreapta (un fel de conservatori), iar la stânga lor, dar tot în dreapta politică se află democrații (un fel de liberali, sau laburiști într-o accepțiune mai largă). De frica celor întâmplate în Rusia, americanii nu prea au glumit cu oamenii și ideile de stânga. Este și cazul a doi anarhiști americani de origine italiană, lideri de sindicat, Sacco și Vanzetti, condamnați la scaunul electric în 1927 de Statul Massachusetts, pentru niște crime imaginare, doar pentru că promovau ideile de stânga și luptau pentru interesele muncitorilor americani.

Nu le dau nicio șansă progresiștilor neo-marxiști, chiar dacă sunt ei și americani. Asta pentru că americanii s-au învățat cu prosperitatea pe care nu ar schimba-o pe nicio aventură a sărăciei de stânga. Așa pentru a înțelege prin ce am trecut noi și întreg estul Europei aproape jumătate de secol, nu le-ar strica americanilor vreo 10 ani din această utopie, chiar dacă ei au în continuare cele mai bune scenarii din lume.

Eduard Lambrino

Trimite știrea prietenilor tăi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.