Când au trecut munții în noaptea de 14 august 1916, când au suportat noapte după noapte frigul, ploaia, iarna, căldurile, foamea, lipsurile, dorul, bolile, rănile, sângele, moartea, când s-au făcut ei înșiși hotar de neam și țară, confundându-se cu munții în curbura cărora opreau răzuirea țării de pe hartă, când au crezut că au pierdut tot ce era pământesc, rămânând doar ai lui Dumnezeu și ai îngerilor, când aceștia din urmă și numai ei și-au dat aripile să fie brațe și piepturi și tării de răsturnare a războiului, când au crezut că se pot întoarce tăcuți în satul arhaic din care coborâseră în Istorie, așteptând cuminți tratativele din orașul luminilor și s-au trezit cu alt sânge, la fel de roșu, dar ideologic, al comunismului invadator al lui Bela Kun, când au părăsit din nou vatra, oh, mult prea iubita, pe atunci, vatră, doar ca să facă din nou ceea ce tocmai făcuseră cu preț mare de viață, să elibereze din nou Transilvania, inima lor, când au făcut aceasta, la fel cum o făcuse Burebista, până în adâncul cel mai adânc, în capitala invadatorilor, parcă doar refăcând în sens invers drumul lui Traian spre Țara lui și-a lor, ieri și azi, la fel, când au făcut toate acestea, doar la noi s-au gândit: la fiii fiilor lor, la mamele fiilor fiilor lor. La noi toți, să avem o Țară. Țara cu nume cât toată istoria latinității, Țara în care timpul se face spațiu, odihnindu-se și el, în sfârșit, la umbra cerului. Țara în care copiii se nășteau pentru a înviora codrii și câmpurile.
Pentru ea au murit ei, considerând viața pe care și-o lăsau să cadă adormită în mâinile lui Dumnezeu o podobie a frumuseții întregi a acestei Țări.
Iar noi? Fost-am noi preț de o secundă în sufletul lor? Sau abia i-am scris câteva decenii în manualele de istorie, iar acum ne facem că nici nu înțelegem ce purtăm pe umeri: responsabilitatea teribilă a jertfei lor. Și socoteala de lipsa de responsabilitate se dă cel mai abitir în istorie. Orice iartă și șterge această doamnă a tuturor vremurilor, mai puțin lipsa de responsabilitate.
La 101 de ani de la jertfa lor, suntem goi la suflet, cu mâinile zdrelite de inutile munci egiptenești, cu formalisme spirituale și ușoare snobisme intelectuale, dar cel mai grav, cu cedarea pe nimic a comorii de pământ și suflet pe care ei ne-au lăsat-o. Ne-a mai rămas doar cerul și nici măcar aceasta nu vedem în autosuficiența noastră.
Ne-a mai rămas doar aerul respirabil din Biserică și nici măcar aceasta nu prețuim cum se cuvine. Ne dăm pe nimic inima copiilor noștri. Numărăm bani pentru mintea copiilor noștri. Nu ne interesează să păstrăm lumina școlii românești inegalabile. Nu ne pasă de singurătatea celui de lângă noi, de lacrimile unei mame sfâșiate de durere, de neputința unui tată lăsat fără mijloace de trai.
La 101 de ani de la jertfa lor, Biserica e singura care poate privi în față Istoria. (Ana Corina SĂCRIERU)
PROMO
