Scriu aceste rânduri cu un rest de frustrare rămas în suflet de ieri, dar cu multă recunoștință, față de niște oameni care au ales profesia de medic din rațiuni corecte și dragoste față de viața aproapelui.
Dacă dintre cei care se încumetă să citească până la capăt există o persoană care cunoaște un medic de Medicină de urgență din Spitalul județean de urgență (?!)”Sfântul Pantelimon”, îl rog respectuos să îi transmită că Urticaria spontană cronică EXISTĂ și o manifestare agresivă, sub forma unui angioedem localizat la nivelul feței, cu inflamarea glotei, poate fi mortală. În câteva minute.
Poza de mai jos este o captură din „ghid.urticarie”, este disponibil pe internet, nu am scris eu textul, nu am denumit eu boala.
Scurt dialog aseară, 30 aprilie 2025, aprox. ora 17.45 (spre schimbul de tură cum ar veni), în sala de așteptare supraaglomerată a UPU Focșani:
– Bună ziua, domnule doctor!
– ‘nă ziua!
– Sufăr de USC, fac angioedem (e vizibil de altfel în acel moment)…
– N-am înțeles.
(Mă străduiesc să scot cuvintele cât mai clar din gură, dar glota inflamată nu cooperează și mă face să par răgușită, aerul iese mai greu, cuvintele se aud gâjâit.)
– Sufăr de Urticarie spontană cronică, nu pot…
– Nu există Urticarie spontană cronică.
(Un „Să mori tu că nu există?!” mi se întoarce discret de pe vârful limbii. Dă un search pe Google, e atât de simplu și de ieftin! Alții au cheltuit, s-au chinuit și au studiat, tu doar faci lectură de nevoie, că de plăcere.. canci.)
– 🫣🫣🫣 Bine, haideți să o numim altfel. Nu pot înghi…
– Mda. Buletinul acolo (semn cu arătătorul spre recepția în fața căreia așteptasem 10 min răspuns la un „Bună ziua!”) și așteaptă.
– Nu cred că pot aștepta foarte mult. Nu pot să respir. Mai bine plec.
– Pleacă, e treaba ta. Fă ce vrei.
Fac ce trebuie. Timpul nu este întotdeauna prietenul nostru, al celor care suferim de această afecțiune.
( Scurtă discuție cu prietena mea care mă îndeamnă să merg la Spitalul Militar, după ce o sun și îi spun că vreau să apelez 112 din fața spitalului. Decid că e mai important să găsesc pe cineva care mă poate ajuta decât un circ inutil și plec.)
30 aprilie 2025, aproximativ ora 18.00, Spitalul Militar de urgență „Dr. Alexandru Popescu”. Altceva. Poartă denumirea unui medic, deci aici lucrează Dumnezeu prin medici, nu prin sfinți.
Pășesc puțin dezorientată, 5 sau 6 bărbați povestesc pe banca din față. Întreb de la cine pot afla o informație, îmi răspunde politicos un domn îmbrăcat în uniformă militară:”De la noi. Spuneți cu ce vă putem ajuta.”
Le spun că am o formă de alergie (e mai comună afecțiunea și toată lumea știe ce presupune o reacție alergică. Cred. Un alt domn se ridică ferm și îmi arată drumul spre UPU după un „Vai, direct în UPU trebuie să ajungeți! Înainte și la dreapta. Nu, lăsați, vă conduc eu!”
Mă conduce și îi mulțumesc din suflet.
Sunt invitată de către un cadru medical auxiliar să iau loc și asigurată că vine imediat cineva.
De aici, povestea e cât se poate de simplă, frumoasă, poate o să scriu într-o zi, în semn de recunoștință.
Aceeași zi, ora 18.07 (m-am uitat la ceasul din perete), sunt conectată pentru protocol la electrocardiogramă, am deja fluturașul înfipt în venă de către medic (deoarece am o problemă cu venele, sunt aproape imposibil de detectat și asistentul dă greș la prima încercare) același medic calculează doza de hemisuccinat de hidrocortizon. Același medic care nu a ezitat nicio clipă să scrie în fișă „URTICARIE SPONTANĂ CRONICĂ” și protocolul făcut acasă.
Electrocardiogramă ok, tensiune de aviator, kilograme suficiente pentru destul cortizon intravenos. Sunt informată cu privire la medicația administrată, doamna doctor îmi spune că îmi va mai injecta o Dexametaxonă (deși mai înghițisem una acasă) și Omeprazol.
Schimb de gardă. Alt medic preia tura cu seriozitate, implicit – pacienții. Lângă mine e o doamnă cu Sindrom vertiginos, Agorafobie. De aici deduc că într-un spital care este „patronat” de un medic vin oameni care sunt siguri că nu sunt luați la mișto de către personalul medical când spun de ce afecțiuni suferă.
Deja știe de ce este acolo fiecare dintre noi, îmi cere să îi arăt leziunile de la nivelul corpului care nu erau vizibile.
Timpul se scurge rapid, nu există personal care să intre și să nu întrebe cum ne simțim, dacă suntem mai bine, dacă, dacă, dacă. Medicul vine din 5 în 5 minute și verifică starea fiecăreia dintre noi (sunt doar două paturi în acest salon). Doamna de lângă decide că poate pleca acasă. Este încântată, zâmbește și mulțumește respectuos.
Constată că încep să mă desumflu și decide să mai rămân sub observație încă o oră. Este deja ora 20.00. Când a trecut timpul?!? Roagă o colegă să îmi pună un ser mare. Colega pune serul.
Peste maxim 10 min, la următoarea vizită, îi pică zâmbetul pe sub ochelari.
– Iar vă umflați?
– Nu știu. Sunt încă amorțită. Am niște parestezii, dar sun ok, nu mă deranjează. Nu știu dacă mă umflu iar sau mă desumflu asimetric. 😀
Râd, domnul doctor zâmbește și cere să mi se administreze încă 100mg de hidrocortizon. Mă încurajează să folosesc adrenalina din trusa personală de urgență în astfel de situații. Îmi mai explică și dânsul cum se folosește pentru a-mi da curaj. Nu mi-e frică să o folosesc, teama este să nu o irosesc inutil și să nu ajungă în corp. Are un sistem care nu permite reutilizarea în caz de eșec. Fie rămâne în aparat, fie se eliberează pe lângă dacă este incorect ținută seringa.
Sunt bine.
Rog o doamnă să mărească debitul perfuziei. Vreau să plec acasă, să îmi culc bebelușul și copilul de 7 ani care nu adoarme fără să îi spun rugăciunile.
Astăzi le mulțumesc unor medici.
P.S. Sunt și MEDICI în spitalul cu nume de sfânt, dar nu în UPU. Deși, în aceeași situație, dar cu un alt diagnostic la momentul respectiv, același medic, și îmi permit să îi spun numele, Țîu Cornel, s-a dovedit a fi foarte empatic și atent, acționând prompt după ce și-a sunat, probabil un coleg alergolog căruia i-a cerut părerea, aseară a dat, vorba aia „cu mucii în fasole”. Stați liniștit, nu mai deranjez pentru un nimic de șoc anafilactic, de la înălțimea inteligenței dumneavoastră, unele boli ies din spectrul personal sau nu există. Înțeleg perfect. Dar nu, nu sunteți medic pentru medicină de urgență dacă nu cunoașteți protocoale care salvează vieți. Păcat.
P S.2 În curtea spitalului, din diferite direcții se aud voci disperate: „Ăștia împușcați trebuie, nu bătuți!”
P.S.3 În taxiul care mă duce, cu ochii în lacrimi, spre celălalt spital: „Ăștia trebuie împușcați, doamnă. Nu aveți ce căuta aici.” Plâng. Nu vreau să fie nimeni împușcat. Cel mult înlocuit anumit personal. Sau instruit constant.
Preluare de pe contul de Facebook Cristina Murguleț.
PROMO
